Omilia 21
La Sfânta Inălţare a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Despre împlinirea Sâmbetei din Legea veche
l. Iudeii prăznuiesc Pastele după Lege, adică trecerea din Egipt în
pământul Palestinei, iar noi prăznuim Pastele, însă după Evanghelie,
adică trecerea firii noastre, întru Hristos, de la moarte la viaţa, de
la stricăciune la nestricăciune. Ce limbă ar putea oare spune marea
deosebire dintre înălţarea la care a fost adusă starea noastră prezentă
şi sfintele, de toată lauda vrednice aşezăminte ale vechii Legi? Nici
un grai omenesc şi nici un alt grai nu este vrednic să exprime o atât
de mare slavă. Căci înţe-lepciunea de-o-fiinţă a Tatălui celui
Preaînalt, Cu-vântul cel veşnic şi mai presus de fiinţă, unit din
iu-bire de oameni cu noi şi vieţuind împreună cu noi, S-a arătat acum,
în mod real, temeiul însuşi al sărbătorii şi al acestei înălţări mai
presus de fire, într-un chip atât de deosebit, întrucât noi prăznuim
tre-cerea înseşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesupt ale
pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul
cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate
stăpâneşte.
2. Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi
tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţăndu-Se la cer şi
intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui
celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea
şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit,
atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de
învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de
înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul
Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe
aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el
nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era
doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul
acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în
pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre
Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu
L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele
înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că
singur El este Dumnezeu mai presus de toate.
3. Şi acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu,
după Isaia (îs., 2:2), şi casa lui Dum-nezeu, mai presus de piscurile
înalte ale munţilor in-teligibili, - trupul Stăpânului -, fiindcă nu
înger, nici om, ci Insuşi Domnul în trup a venit şi ne-a mântuit,
făcându-Se om ca noi, pentru noi, şi rămânând Dumnezeu fără de
schimbare. Căci precum S-a po-gorât fără de schimbare, dar
amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea
dumnezeirii, ci aşezând pe tron întru cele de sus firea noastră
omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat,
se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morţi să fie întoarsă
la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.
4. Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu
prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă
faptul că nu parti-cipăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna
dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a
minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la
care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea
şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci
a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin
fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi
nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pen-tru noi,
arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu
trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi
pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a
înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie
învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi
moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ
a iconomiei Lui.
5. Pentru noi, începutul urmării şi petrecerii acesteia este
botezul, chip al morţii, îngropării şi Invierii Domnului, prin
mijlocirea unei vieţi după po-runca lui Hristos şi după petrecerea
Evangheliei, având drept scop biruinţa asupra patimilor prin luptele
duhovniceşti, pregătindu-ne viaţa cea fără de dureri, nestricăcioasă şi
cerească, după cum şi Apostolul a zis către noi: „Dacă veţi trăi în
trup, veţi muri, iar dacă veţi ucide prin duhul faptele trupului, veţi
fi vii” (Rom., 8:13). Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos
urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită
fiecăruia, fiindcă şi El a murit cu trupul, şi în trup vor şi învia,
asemenea Lui, plini de slavă şi nestricăcioşi, însă nu acum, ci la
plinirea vremii, când vor fi înălţaţi, după cum spune şi Sfântul
Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului
în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Ţes., 4:17).
6. Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face
învierii Domnului şi înălţării Lui şi moş-tenitor al lui Dumnezeu,
împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne
bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaura-rea ei,
precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre
credincioşi (Luca 24:36-53), pu-nând înainte glasul Evangheliei
propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în
mijlocul ucenicilor Săi.
7. Pentru ce a stat în mijlocul lor şi împreună cu ei a călătorit,
precum este scris? „Căci i-a scos pe aceştia afară până în Betania” şi
punându-Şi mâini-le i-a binecuvântat (Luca, 24:50) ca să Se arate cu
totul teafăr şi nevătămat, ca să arate că picioarele Ii sunt puternice,
că poate umbla şi sta în picioare fără de clintire, deşi rămaseră
urmele cuielor, şi de ase-menea, ca să arate mâinile străpunse de cuie
pe cruce, chiar şi coasta împunsă cu suliţa. Şi dacă a arătat toate
urmele rănilor, a fost pentru ca ei să creadă patimilor celor
mântuitoare. Dar mie mi se pare că a stat în mijlocul ucenicilor pentru
a le arăta şi pentru a-i întări în credinţa întru El, prin marea Sa
descoperire şi binecuvântare. Dar El nu a stat nu-mai în mijlocul
ucenicilor, ci stă şi în mijlocul inimii fiecărui [om] care este cetate
întărită prin credinţă, precum mărturiseşte şi psalmul despre fiecare
inimă: „Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clătina” (Ps., 45:5).
Căci de la această întâlnire s-au făcut apostolii Domnului statornici
şi neclintiţi în credinţă.
8. A stat, deci, în mijlocul lor şi le-a spus: „pace vouă”, aşa cum
adeseori le spunea cu blândeţe. Dar pacea este de două feluri: una pe
care o avem în relaţie cu Dumnezeu, care mai curând vine din cinstirea
lui Dumnezeu, şi alta pe care o avem între noi şi care se naşte în chip
firesc din urmarea cuvân-tului Evangheliei. Or, Domnul le-a dat pe
amândouă dintr-odată, printr-o singură expresie. Şi cum le-a poruncit
acestora să facă, atunci când I-a trimis întâia oară, zicând: „în care
casă veţi intra, să ziceţi pace casei acesteia” (Luca 10:5), la fel a
făcut şi El, intrând în casa în care erau adunaţi, şi de îndată le-a
dăruit pacea. Dar cât de înspăimântaţi şi de tulburaţi I-a văzut atunci
din pricina apariţiei Sale atât de nefireşti şi lipsite de orice
nădejde (li se părea, după cum se spune, că ar vedea duh, ori că ceea
ce văd este o închipuire). Şi atunci iarăşi a depărtat de la ei
gândurile inimii lor şi le-a dovedit că El este acelaşi cu Cel care mai
înainte vreme le vorbea despre pătimirea Sa şi despre învierea din
morţi: „acum vedem că Tu ştii toate şi nu este nevoie ca să Te întrebe
cineva”. Şi i-a încredinţat deplin despre plinirea acestora, prin
vedere şi prin pipăire… Iar când i-a văzut că s-au făcut primitori ai
adevărului prin dovadă, i-a încredinţat încă şi mai mult, dându-le, în
acelaşi timp, pacea şi cerându-le de mâncare celor ce priveau cu
uimire. Căci încă nu-şi credeau ochilor şi se minunau, dar nu din
reavoire, ci din negrăită bucurie. Apoi le-a zis: „Aveţi ceva de
mâncare? Şi i-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, şi,
primind, a mâncat în faţa lor” (Luca 24:42).
9. Acel trup preacurat a primit hrană, după înviere, nu pentru ca ar
fi avut nevoie de hrană, ci ca să-I încredinţeze de realitatea învierii
şi să arate că este acelaşi cu Cel care mai înainte de pătimire a
mâncat împreună cu ei. A consumat hrana nu după firea trupurilor
moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti şi, cum ar zice cineva, aşa
cum focul topeşte ceara, sau, mai mult decât atât, a consumat-o,
fiindcă focul are nevoie să fie întreţinut pentru a subzista, însă
trupurile nemuritoare nu au nevoie de hrană pentru subzistenţă.
10. A mâncat, aşadar, o bucată de peşte fript şi un fagure de miere,
acestea fiind chipuri ale Sfintelor Sale Taine: căci Cuvântul lui
Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care, ca un peşte se
scălda în apa vieţii pline de plăceri şi de patimi, şi curăţind cu
focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a
consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar
nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl
învredniceşte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieşte prin
participarea la focul pe care Domnul „a venit să-l arunce în lume”
(Luca 12:49). Cu fagurele de miere se aseamană însăşi firea noastră
omenească, fiindcă, aşa cum într-un fagure este păstrată mierea, la fel
şi în trupul nostru este păstrată comoara cea cugetătoare; sau mai
curând acesta este un chip al oricărui credincios în Hristos care are
în suflet şi în trup harul Duhului Sfânt, păstrat ca mierea în fagure.
Iar Domnul a mâncat din ele, fiindcă face, cu bucurie, ca o astfel de
hrană să fie mântuirea oricui participă la firea Sa. Dar nu spune că a
mâncat totul, ci „dintr-un fagure de miere”, adică a mâncat doar o
parte, fiindcă nu toţi au crezut în El. Dar nu-Şi ia singur această
parte, ci îi este dată de apostoli, căci ucenicii Săi îi aduc la El
doar pe cei care cred în El, deosebindu-i de cei necredincioşi.
11. Astfel, mâncând din peşte şi din fagurele de miere în faţa
ucenicilor Săi, Domnul le-a amintit cuvintele Sale pe care le-a vestit
mai înainte despre pătimirea ce avea să pătimească, adeverind şi acum
cele spuse despre Sine. Fiindcă după cum a spus mai înainte, aşa s-a şi
petrecut, şi le-a deschis lor mintea ca să priceapă urmarea Scripturii
şi să cu-noască faptul că precum este scris, aşa s-a şi
împlinit.Trebuia ca din nemăsurata Sa iubire de oameni, om să se facă
pentru oameni Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, arătat fiind şi
mărturisit astfel de glasul părintesc de sus şi prin descoperirea
Sfântului Duh; să-i facă credincioşi şi să se minuneze de faptele şi de
cuvintele Lui mai presus de fire, să fie prins şi dat în mâinile celor
care nu caută slava lui Dumnezeu, ci slava de la oameni; să fie
răstignit şi îngropat; să învieze din morţi a treia zi şi să se
propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, iar
propovăduirea să înceapă de la Ierusalim. Binevestitori şi martori ai
acestor fapte sunt [apostolii], care au văzut cu ochii lor şi au
devenit mărturisitori ai Lui, cărora le-a şi trimis vestire de la
Tatăl, adică pe Duhul Sfânt, şi le-a rânduit să rămână în Ierusalim
până ce vor primi putere de sus.
12. Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii
oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania,
şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un
nor lu-minos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în
Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi
în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi
dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum
apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin
predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa
tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi
Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe
norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile
pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat.,
24:30).
13. Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a
înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se,
pământul cer 1-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se
po-goară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să
întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava
iubirii Sale de oameni. Aşa-dar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la
Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi
binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru pri-mirea binevestită a
pogorârii dumnezeiescului Duh.
14. Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea ce-lor ce poartă
numele lui Hristos: să stăruiţi în rugă-ciuni şi cereri, şi să aveţi
ochii minţii aţintiţi, aseme-nea îngerilor, către Stăpânul cel mai
presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de
prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune
psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de
prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede
şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde
Inaintemergător pentru noi S-a făcut Insuşi Domnul Iisus. Către aceasta
ne con-duce şi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice,
mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi
se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu
toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul Insuşi ne
îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului
vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu
oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni,
îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică
nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat
binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi
deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face
moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile
pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând
cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.
15. Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat
şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul
[tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit
drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai
vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat
Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da
Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat
cu trezvie şi priveghetori, a zis: „prive-gheaţi, fiindcă nu ştiţi
vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel
toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I
slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie
a împlinit toată Legea.
16. Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lu-meşti, dacă vă
veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre
voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi
face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice
răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire de-cât
altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvinte-le fără de prihană
ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui
Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi
la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin
slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi pli-ni şi voi Sabatul cel după
Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii
cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Du-hul pe
tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a fă-cut pe voi fii ai lui
Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu
dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu,
unul întreitul sălăşluindu-Se.
17. Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului
această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca
şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului
celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se
aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei
cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi
chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să
privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip
nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de
piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt,
arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea
necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.
18. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui
Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi,
luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a
strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată
slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Din
OMILII VOL.2
SFANTUL GRIGORIE PALAMA
ED.ANASTASIA 2004
|
