Ce spune Biserica şi Sfânta Scriptură despre Sfânta Cruce?
Sunt sigur, nimeni nu-şi imaginează ortodoxia fără de Sfânta Cruce a
Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult ca
atât, creştinismul nu s-ar putea identifica pe sine însuşi, fără de
Crucea pe care a pătimit Domnul nostru. Însăşi Sfânta Scriptură, prin
gura apostolului Pavel strigă: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier,
este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea lui
Dumnezeu" (I Corinteni 1;18). Dintre cei care au urât Crucea, cât şi pe
Cel răstignit pe ea, dea lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi.
Pentru noi, ortodocşii, semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului
Omului", despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei.
Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Orice
rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa noastră trebuie să se
înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem însă datori ca să ştim cum corect să ne
însemnăm pe noi cu Crucea Domnului. Aşadar, semnul Sfintei Cruci îl
facem când: • Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune; • Înainte şi după masă; • Înainte de a ieşi din casă; • La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru; • Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică; • Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu; • Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor; • Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică; • Seara înainte şi după rugăciunile de seară. Ce însemnăm cu Sfânta Cruce? Este foarte bine şi frumos când creştinii, din dragoste faţă de Dumnezeu, nu din fanatism înseamnă cu semnul Sfintei Cruci: • Bucatele care urmează să le mănânce; • Drumul, înainte de plecare; • Perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii săi; Ce cuvinte rostim când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Rugăciunea
pe care poate să o rostească atunci când însemnează ceva cu semnul
Sfintei Cruci este: „Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu
puterea Cinstitei şi de Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la
mine tot răul. Amin" sau pur şi simplu: „În numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh. Amin". Poate să se întâmple ca cineva în jurul
vostru să vă întrebe, nu care cumva te temi de vrăji? Să nu vă fie
ruşine. Explicaţile că atunci când cineva dă ceva de pomană, iar cel ce
primeşte săvârşeşte semnul Sfintei Cruci o face nu pentru că se teme de
vrăji, ci pentru ca lucrul dat, să fie primit: „În numele Domnului",
dar totodată şi pentru al curăţi de toată întinăciunea! Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci?
De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul Sfintei
Cruci! Unii creştini, făcându-şi alehamite Cruce, nu fac decât să
batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie
diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc
Semnul Sfintei Cruci, nu o folosim ca armă împotriva diavolului,
dimpotrivă spre osândire. Ea, făcută în bătaie de joc nu ne poate
mântui. Când
ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la
mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme.
Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a
Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat
(vezi şi imaginea). După
ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (la
buric), ridicăm mâna şi o ducem la dreapta, apoi la stânga, rostind:
„În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al
Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin" (vezi şi imaginea). Semnul
Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre
faptul că Hristos (la frunte) sa coborât din ceruri pe pământ, unde s-a
răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la
ceruri, unde şade de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi
iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La
sfârşit zicem Amin (aşa să fie), pecetluind cuvintele noastre, şi
mărturisind că suntem de acord cu această învăţătură. De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci?
Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei Cruci
asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă
asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se
cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi
moartea a călcat...". Obişnuiesc să spun creştinilor din parohia mea că
un creştin fără de Cruce la gât este ca un soldat care a plecat la
război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă.
Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune Sfânta
Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor
întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu
dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru
Iisus Hristos şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă
parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne,
aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe
rob, celălalt a lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va
întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus
Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său,
pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi
alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor. Simbolistica. În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de
obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale.
Braţul vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă.
Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru
care a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos,
care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine ortodoxe,
este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus
Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre cei
doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a
stânga Domnului. Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa
înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa
lui a mers la iad (bara a arătat în jos). De
obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un
craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost
răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs
sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna
lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul
omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă. Împotriva Sectanţilor.
Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care se consideră
„Martorii lui Iehova", care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost
răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor
împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le
răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens,
chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au
fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia,
agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau
cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în
Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar
primind asupra sa glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel
carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat să rămână în viaţă. Cu
cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru
care a fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare
dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare
nu merită să păstrăm vie în memoria noastră această jertfă culminantă
ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem
sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta
Tradiţie!
Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânt înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!
1. Sfânta Tradiţie a Vechiului Testament este mai veche decât Sfânta Scriptură:
· Că l-am ales, ca să înveţe pe fii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul aspura lui Avraam toate cîte i-a făgăduit (Facerea 18,19);
·
Atunci a grăit iară-şi Domnul cu Moise şi a zis: „Intră la Faraon, că
i-am învîrtoşat inima lui şi a slugilor lui, ca să arăt între ei pe
rînd aceste semne ale Mele; ca să istorisiţi în auzul fiilor voştri
cîte am făcut în Egipt şi semnele Mele, pe care le-am arătat într-însul
şi ca să cunoască toţi că Eu sunt Domnul!” (Ieşire 10, 1-2);
·
Prin credinţă Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea, şi
nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de
a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu (Evrei
11, 5).
2. Şi după dare legii prin Moise, oamenii învăţau credinţa în Dumnezeu prin Sfînta Tradiţie:
·
Adu-ţi aminte de zilele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute!
Întreabă pe tată-l tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrîni şi-ţi
vor spune... (Deuteronom, 32, 7);
·
Iar Ghedeon i-a zis: „Domnul meu, dacă Domnul e cu noi, pentru ce ne-au
ajuns pe noi toate necazurile acestea? Şi unde sunt oare toate minunile
Lui de care ne-au istorisit nouă părinţii noştri cînd spuneau: Din
Egipt ne-a scos pe noi Domnul. Acum însă ne-a părăsit Domnul şi ne-a
dat în mîinile Madianiţilor” (Judecători 6, 14);
·
Cîte am auzit şi am cunoscut şi cîte părinţii noştri ne-au învăţat. Nu
sau ascuns de la fii lor, din neam în neam, vestind laudele Domnului şi
puterile Lui, şi minunile pe care le-a făcut. Şi a ridicat mărturie în
Iacob şi lege a pus în Israel. Cîte a poruncit părinţilor noştri ca să
le arate pe ele fiilor lor, ca să le cunoască neamul ce va să vină
(Psalmul 77, 3-7);
3. Şi
Sfînta Tradiţie a Testamentului Nou, este mai veche decît Sfînta
Scriptură a acestuia. Hristos a învăţat numai verbal, Sfinţii Apostoli
mai mult verbal decît în sris:
· Şi mergînd propovăduiţi zicînd: S-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 10, 7);
·
Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească
toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
pînă la sfîrşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20);
· Deci şi multe alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20,30);
·
Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă
s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde
cărţile ce s-ar fi scris. Amin (Ioan 21, 25);
·
Cărora S-a şi înfăţişata pe Sine, viu după patima Sa, prin multe semne
doveditoare, arătîndu-li-Se, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cele
despre împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1, 3);
·
Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că, timp de trei ani, n-am
încetat noaptea şi ziua să vă îndemn cu lacrimi, pe fiecare dintre voi
(Faptele Apostolilor 20, 31);
·
Multe voind a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hîrtie şi cu cerneală,
ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria
noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12);
·
Pentru aceea am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi
credincios în Domnul. El vă va aduce aminte căile mele cele în Hristos
Iisus, cum învăţ eu pretutindeni, în toată Biserica. (I Corinteni 4,
17);
·
Iar dacă îi este cuiva foame, să mănînce acasă, ca să nu vă adunaţi
spre osîndă. Celelalte le voi rîndui cînd voi veni. (I Corinteni 11,
34).
4. Învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, atît scrisă cît şi nescrisă trebuie ştiută şi îndeplinită:
· Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat (I Corinteni 11, 34);
·
Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească
toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
pînă la sfîrşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20);
·
Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămînă; de va rămîne în
voi ceea ce aţi auzit de la început ve-ţi rămîne şi voi în Fiul şi în
Tatăl. (I Ioan 2, 24);
·
O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtîndu-te de
vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei minciunoase
(I Timotei 6, 20);
·
Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu
credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. (II Timotei 1, 13);
·
De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luînd voi cuvîntul
ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvînt al
oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvînt a lui
Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi (I Tesaloniceni 2,
13);
·
Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine,
acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filipeni 4, 9);
5. Sfînta Tradiţie are acelaşi merit ca şi Sfînta Scriptură:
·
Atunci Apostolii şi preoţii cu toată Biserica, au hotărît să aleagă
bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba:
pe Iuda, cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi,
scriind prin mîinile lor acestea: Apostolii şi preoţii şi fraţii,
fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în
Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi
avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au
răvăşit sufletele voastre, zicînd că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi
să păziţi legea, Noi am hotărît, adunaţi într-un gînd, ca să trimitem
la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel,
oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus
Hristos. Drept aceea am trimis pe Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti şi
ei, cu cuvîntul acelaşi lucru (Faptele Apostolilor 15, 22-27);
·
Şi citind-o sau bucurat pentru mîngîiere. Iar Iuda şi cu Sila, fiind şi
ei prooroci, au mîngîiat prin multe cuvîntări pe fraţi şi i-au
întărit(Faptele Apostolilor 15,31-32);
·
Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămînă; de va rămîne
în voi ceea ce aţi auzit de la început ve-ţi rămîne şi voi în Fiul şi
în Tatăl. (I Ioan 2, 24);
· Căci sfîrşitul legii este Hristosspre dreptate tot celui ce crede(Romani 10, 4);
·
Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste
lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea
lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o
împiedică acum va fi dat la o parte. Deci, dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin
cuvânt, fie prin epistola noastră. (II Tesaloniceni 2, 5-7 şi 15);
6. Tradiţia era folosită verbal pentru oamenii cei drepţi care erau vrednici şi pe alţii să-i înveţe:
ü Tu, deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus,
2. Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le
încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe
şi pe alţii. (II Timotei 2, 1-2);
7. Rolul Tradiţiei:
ü
Pentru întărirea credinţei: V-am scris aceste puţine lucruri, prin
Silvan, pe care îl socotesc frate credincios, ca să vă îndemn şi să vă
mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care
staţi (I Petru 5,12), sau: Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă
această taină, precum v-am scris înainte pe scurt (Efeseni 3,3), sau
Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor
Săi (Coloseni 1;26)
ü
Pentru încredinţarea în verredicitatea Sfintei Scripturi: Să nu vă
clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh,
nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum
că ziua Domnului a şi sosit (II Tesalpniceni 2,2);
ü
Pentru dreapta tâlcuire a Sfintei Scripturi: Şi îndelunga-răbdare a
Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul
nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, 16. Cum vorbeşte
despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu
anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le
răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. (II
Petru 3 15-16);
Este
o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea
mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc - Jertfa
fără de sânge întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus,
luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând:
"Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi
mulţumind, le-a dat lor, zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este
sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul Sfintei Liturghii este
Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului.
Sfântul
Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o
săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa chiar însăşi facerea
lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ.
Hrăneşte mintea, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi
într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii
cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de
Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica? Din sărăcia
judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din
pricina patimilor acestei vieţi". Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.
Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie?
În două părţi mari:
Proscomidia, care se săvârşeşte în taină:
Liturghia propriu-zisă, ce se săvârşeşte în auzul credincioşilor. Ea se compune din:
Liturghia catehumenilor
Liturghia credincioşilor
Ce este Proscomidia? Proscomidia
provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a
pune înainte, a oferi". Ea e rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi
de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii. Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie? Preotul
scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din
prescurile aduse de creştini, zicând: Pomeneşte, Doamne (citeşte
numele). Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de
părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va săvârşi
Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează
Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la altar prescuri pentru a se
scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în
comuniune cu Domnul, cu Maica Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu
proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este
Jertfa lui Dumnezeu!" Ce simbolizează Proscomidia? Pe de o parte ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului , iar pe de alta , Patimile Lui.
Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:
1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh ,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Credincioşii,
binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei
înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi
cum ar veni în Împărăţia Lui şi se cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă
pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat. 2.
Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru
felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. La
fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne
miluieşte". 3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea. Fericirile
alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte,
ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt. 5, 3-12), şi închipuie începerea
lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la
sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina
vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii. 4. Vohodul mic
sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în
lume spre propovăduirea Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să
ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi
fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină. 5. Imnul
Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost preluat de la îngeri şi
combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este
cântarea îngerilor, iar "Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al
fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul:
"Miluieşte-ne pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să
rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a preotului
din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei
pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului ceresc. 6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii. Apostolul
preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul
rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a evidenţia că conţinutul celor ce
se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru
mântuire. În acest moment preotul aduce tămâie, care e simbolul
rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să
asculte cu evlavie cele citite. Citirea Sfintei Evanghelii
simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o
ascultăm, stând drepţi cu cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă
adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul
Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul
ar fi înaintea noastră". Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de
citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide
ochii inimii mele ca să pricep şi să fac voia Ta". 7. Ectenia
întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care
n-au primit botezul, dar care se pregăteau să intre în creştinism. Ei
aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi,
ieşiţi!".
Liturghia credincioşilor
Partea
a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece în
vechime aveau dreptul să participe doar creştinii ce erau botezaţi şi
care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte
a Liturghiei şi începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi
iară cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era însoţită
odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă
ca o reminiscenţă: Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte!"
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin
că exclamaţia: "Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi
necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat la
venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii
sînt reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la Judecată Preotul
rosteşte: "La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm
nevinovaţi şi fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne
împărtăşim cu Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta
Împărăţie: "Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte
credinţa rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii consumă "focul ce
va să vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea
Împărăţiei. Sfânta Liturghie a Credincioşilor Are loc în lume dar
nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva
în mod mistic "închis", Ei sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi
a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt
co-liturghisitori cu preotul. La originea căderii este "mâncarea
fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element
strein de natura lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate
jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi
aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte
pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită" care se dă hrană spre
vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru
totdeauna: "Tu eşti Cel ce dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru
ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate. Imnul Heruvic,
afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic ,identificaţi cu
heruvimii, sunt icoana lor vie în unanimitate, şi de aceea el cheamă la
"lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe
Împăratul intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi
spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte, arătându-ne
adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel
mai adevărat Împărat. Preotul cere după pilda tâlharului răstignit la
dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia
Sa: "Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească
Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin".
Simbolul Credinţei. Crezul
este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă,
întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu faţă de noi
şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea
comună a Crezului de către credincioşi, ei se pregătesc să primească pe
acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg
poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea
păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă.
Mila Păcii ( Anafora) Sosirea
momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon
printr-o frază rostită solemn: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm
aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea
să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai
sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine
oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică
stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul răspunde: "Mila Păcii, jertfa
laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a
zis: "Milă voiesc iar nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul
său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos
şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu
voi cu toţi"( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot şi
credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică
lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele:
"Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe
pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe
Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să avem inimile"
este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem
pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem
liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim
această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are
loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea
devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre
noi răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat inimile noastre
sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar
acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer,
care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate
îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă
chemare, ne vom întreba: "Este inima noastră îndreptată către Domnul,
este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte
pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui
Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o
mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea
aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii
şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că
Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos.
Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al
morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi
desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu
când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui
Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în
plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga
făptură şi aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască
pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I
trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul:
Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este
viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut
accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a
încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin
alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi
egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea
credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă
a încetat să cunoască "pe Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o
întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această
întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi
nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim:
"Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul
(3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei
adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul
şi adevărul vă va face liberi" (In.8.32). Creştinii ar trebui să
cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită
păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa
libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu
cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe
dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea
constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la
infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate" am înlătura,
îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea
aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să
definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu
este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu
ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca
noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care
este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din Dumnezeu acela
Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta
ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.
Rugăciunea Anamnezei În
noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o
ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care
pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni
şi paharul: Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu care se
varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema
care se află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu
voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină este situată
de asupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu
ajutorul formelor gramaticale ale trecutului, vorbeşte despre
evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au
făcut pentru noi: de Cruce, de Înviere, de Înălţare la ceruri...de a
doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi
trăirea prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în
Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem Cuvântul Lui; El
este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea
Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer , ne descoperă accesul la Tatăl Său".
Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea
Bisericii la cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai
realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La Cina de
Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă
încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca
să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30).
Când ne apropiem de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină,
astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este identificarea
dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci,
adică noi suntem prezenţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care
a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la
sfârşit" (Ioan 13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire
n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul Său
Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la
această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea ca fiind Împărăţia Sa,
căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine
Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9
). Epicleza Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi
aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii
pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea
Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem,
trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt
puse înainte şi fă adică această pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău,
iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău,
prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este
Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi pe
toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti
unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". În ziua
Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el
a coborât timpul cel nou: "Iată fac nouă toate" (Apocalipsa 21,5).
Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta
şi constă esenţa Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru
El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se
săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte
în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este dat, căci Hristos S-a
Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi,
S-a înălţat la ceruri, Ne-a trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne
este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu
repetăm şi nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi
a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă "totdeauna, acum
şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică
şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.
Împărtăşirea credincioşilor Credincioşii
se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe
la mormânt. Uşile se deschid larg în linişte, simbol al Arhanghelului
Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul
Potir, preotul apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos
cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul rosteşte:
"Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi".
Apoi credincioşii care vor să se împărtăşească rostesc împreună cu
preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi
mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui
Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se
sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna
care primeşte demnitatea împărătească nu mai este ţărână, ci se
transformă în substanţa Împăratului Ceresc ".
Mulţumirea finală După
împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând:
"Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-a iubire de oameni să
fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de
tămâie care învăluie Sfintele Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus
la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în
mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie
slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului
omenesc a luat sfârşit: "Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit
toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie
inimile noastre". Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit
sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă. În
timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra
lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare, prietenii Mirelui să se
întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor
şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură,
îşi acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii
răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta Liturghie
perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom
odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom iubi: vom iubi şi vom lăuda pe
Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.
Ortodox inseamna dreptcredincios sau
dreptmaritor. Ortodox este acela care are in sufletul sau dreapta
credinta in Dumnezeu, care se inchina dupa cuviinta lui Dumnezeu si
care traieste dupa poruncile Lui.
Ortodoxia este dreapta invatatura de credinta, de
inchinare si de traire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii, la
inceput, in chip mai general, prin alesii Sai din poporul evreu, pana
la venirea Mantuitorului, si apoi, in chip lamurit, prin Domnul nostru
Iisus Hristos.
Invatatura aceasta este tinuta de Sfanta noastra Biserica
Ortodoxa, fara stirbiri si fara adaugiri omenesti, adica asa cum a
descoperit-o Mantuitorul, cum au vestit-o Sfintii Apostoli, cum au
talmacit-o Sfintii Parinti si cum au propovaduit-o slujitorii
bisericesti din neam in neam, pana in zilele noastre.
