Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor, ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca, despre care acesti ierarhi ne-au lasat cuvantari pline de har, se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face vulnerabili in fata atacurilor celui rau.
"Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!"
Asa descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati. Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere:
Din Cuvantul funebru al Sfantului Grigorie de Nazianz pentru prietenul sau, Vasile cel Mare
 | „Mai tarziu, cand dupa trecerea timpului ne-am marturisit reciproc aspiratiile intime si ca tinta straduintelor noastre este filosofia, din acea clipa am avut totul in comun; traiam sub acelasi acoperamant, mancam la aceeasi masa, aveam aceleasi pareri, traiam in deplina armonie si ne spoream reciproc, cu multa ravna, dragostea unuia catre celalalt. Iubirile trupesti, intrucat au baza trecatoare, trec si ele intocmai ca florile de primavara, deoarece nicio flacara nu dainuieste mai mult decat materia care o produce, ci se stinge indata ce materia combustibila s-a consumat; tot asa se petrece lucrul si cu dragostea, se stinge indata ce s-a consumat jarul ei. Dimpotriva, iubirile curate si placute lui Dumnezeu, avand o temelie solida, sunt cu mult mai durabile si, cu cat se dezvaluie mai mult frumusetea lor, cu atat mai mult se leaga de ele si leaga si intre ei pe cei ce iubesc aceleasi lucruri. |
Aceasta este, doar, legea dragostei celei mai presus de noi. Asa fiind raporturile dintre noi si pe astfel de <<columne de aur fiind sprijinita aceasta cladire solida>> cum zice Pindar,progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu si de dragostea noastra.
O, cum sa nu vars lacrimi cand imi aduc aminte! Pe amandoi ne imboldeau aceleasi sperante spre invatatura, adica spre ceea ce-i mai dorit de oameni, si cu toate acestea invidia era departe de noi, fiind impinsi numai de ravna. Ne luptam intre noi nu pentru intaietate, ci ne luam la intrecere cum sa ne-o atribuim unul altuia, intrucat fiecare socotea gloria dobandita de celelalt ca si a sa proprie. Se parea ca avem amandoi un singur suflet, care punea in miscare doua trupuri. Chiar daca ar trebui sa nu credem pe cei ce afirma ca <<toate sunt in toti>>, in cazul nostru este de crezut ca fiecare din noi eram in celalalt si prin celalalt. Un singur lucru urmaream amandoi: virtutea si realizarea sperantelor viitoare, sa traim adica viata viitoare inainte de a fi parasit pe cea de aici. Cu privirile atintite spre aceasta tinta, numai spre atingerea ei ne calauzeam toata activitatea si toata viata noastra, urmand poruncile legii si atatandu-ne unul altuia barbatia; si daca n-ar fi fost prea mult din partea mea, as afirma ca fiecare eram pentru celalalt norma si dreptar, dupa care judecam ce este bun si ce nu.
Petreceam si noi cu prieteni, dar nu cu cei desfranati, ci cu cei cumpatati; nu cu cei scandalagii, ci cu cei mai cuminti si cu care petrecerea ne era de folos, dandu-ne bine seama ca mai usor poti contracta viciul decat sa te deprinzi cu virtutea, dupa cum mai usor capeti boala decat sa redobandesti sanatatea. Cat priveste studiile, iubeam nu atat pe cele placute, cat mai ales pe cele folositoare, pentru ca cele dintai imping pe tineri spre viciu, pe cand celelalte, spre virtute. Cunosteam numai doua cai: cea dintai de mare pret, cea de a doua de o valoare mai mica; cea dintai ducea spre casele noastre sfinte si spre profesorii care propovaduiau in ele, pe cand cea de-a doua, la profesorii de stiinta profana. Celelalte cai, adica cele ce duceau la serbari, teatre, intruniri sau ospete, le lasam pe seama altora, pentru ca, dupa parerea mea, nimic nu-i mai de pret daca nu duce la virtute si nu face mai buni pe cei ce apuca in acea directie. Pentru noi lucrul cel mai de seama era sa fim crestini si sa fim numiti crestini…
Sa vorbim pe scurt. Atena este primejdioasa pentru sufletele altora, dar deloc pentru cei evlaviosi; este plina de bogatia cea rea, adica de idoli, mai mult decat restul Greciei, si este foarte greu sa scapi neatras spre adorarea si inchinarea la idoli; noua, insa, nu a putut sa ne aduca nicio paguba, intrucat eram cu sufletele otelite si bine aparate de aceasta primejdie. Ba chiar dimpotriva, daca imi este ingaduit a spune ceva si mai ciudat, noi tocmai aici ne-am intarit in credinta, avand prilej sa cunoastem minciunaria si falsitatea paganismului si sa dispretuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adorati. (…)”.
Sfantul Vasile cel Mare catre Sfantul Amfilohie, episcop de Iconium[1]
(Epistola 191, scrisa in anul 374)
 | "Cazandu-mi in mana epistola Cucerniciei Tale, am adus mare multumire lui Dumnezeu, pentru ca in cuvintele ei am gasit urmele unei vechi prietenii. Tu nu ai trecut in categoria celor multi, care fac cu incapatanare primele avansuri de convorbire prieteneasca, ci, dupa cum ai invatat in ce consta maretia pe care smerenia le-o da sfintilor, ai preferat sa tii rangul al doilea, dar totusi sa dai semn de viata inainte de mine. De altfel, aceasta e legea biruintei intre crestini, ca sa se incoroneze si cel care se multumeste sa aiba mai putin. Ca sa nu raman insa cu mult in urma ravnei Tale celei nobile, iata ma adresez Cucerniciei Tale si exprim si eu ceea ce simt, pentru ca o data ce, cu darul lui Dumnezeu, unitatea de credinta este statornica intre noi, din acea clipa nu exista nimic altceva care sa ne impiedice de a fi un trup si un duh, dupa cum am si fost alesi intr-o nadejde prin chemare. |
De dragostea ta atarna sa legi de un inceput bun si o urmare potrivita, adica, pe de o parte, sa aduni in jurul tau pe cei de aceeasi credinta, iar pe de alta parte, sa randuiesti vremea si locul pentru intalnirea cu mine, in asa fel incat intampinandu-ne reciproc cu darul lui Dumnezeu sa conducem Bisericile dupa vechea randuiala a dragostei, primind ca madulare ale noastre atat pe cei care vin dintr-o parte, cat si pe cei care vin din cealalta parte, trimitandu-i ca si cum ar fi de-ai nostri si primindu-i tot in acelasi fel. Aceasta era pe vremuri fala Bisericii: fratii care erau trimisi in misiune de la o margine la alta a lumii abia daca era incredintati din partea Bisericii lor particulare cu mici semne de recunoastere, in schimb pe oriunde mergeau, ei gaseau pretutindeni numai rude si frati. Din pacate acest lucru si multe altele ni le-au rapit acum, prin diferite orase, vrajmasul Bisericilor lui Hristos, asa incat astazi s-a ridicat un zid despartitor chiar in cadrul acelorasi orase, ajungand ca fiecare din noi sa se uite cu ochi banuitori la semenul sau [2]. Prin aceasta ce altceva am castigat decat sa ne racim sufleteste unii fata de altii [3], stare cu care a caracterizat Domnul in chip exceptional insasi situatia apostolilor?
Daca vei gasi ca-i indicat, faceti, intre timp, cunostinta unii cu altii, ca sa stim cu cine vom intra in comuniune. Si astfel, dupa ce, in vederea strangerii la un loc, vom alege o localitate potrivita pentru ambele parti si timpul potrivit pentru a calatorie, vom porni la drum unii catre altii, iar Domnul ne va indruma pe drumul cel bun.
Sa fii sanatos si voios si roaga-te pentru mine, iar dragostea de oameni a Bunului Dumnezeu sa te pazeasca spre multumirea mea”.
Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre prietenie[4][5]
 | "Asa trebuie prietenul (adevarat) sa iubeasca, incat si sufletul daca ii este cerut, sa nu refuze a-l da,daca ii este cu putinta. Dar ce zic eu: daca ii este cerut? Chiar el trebuie sa alerge (cu sarguinta) sa-l dea. Caci nimic, nimic nu este mai dulce decat aceasta dragoste si nimic intristator nu este in ea.Cu adevarat prietenul credincios este leacul vietii. Cu adevarat prietenul credincios este scapare tare. Ce nu face prietenul adevarat? Cata dulceata nu aduce? Cat folos? Cata siguranta? Chiar daca mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compara cu prietenul adevarat. Sa spunem mai intai cata dulceata aduce prietenia. Cand (prietenul) vede pe prietenul sau, se lumineaza si se revarsa din sine (se topeste) [6], se impleteste cu acela cu o impletire care contine o dulceata sufleteasca negraita (si tainica). Si chiar daca numai isi aduce aminte [anamnesis] de el, ii invie si i se-ntraripeaza mintea (dianoia) [7]. |
Iar acestea le spun despre prietenii cei adevarati care sunt de un suflet si care aleg sa si moara unul pentru altul si care se iubesc cu caldura. Degeaba imi mustrati cuvantul gandindu-va la cei care sunt prieteni numai asa (de forma), avand partasie la mese si fiind prieteni numai cu numele. Daca cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaste ce spun [8]. Chiar daca il vede pe acest (prieten) in flecare zi, nu se satura [9]. Aceleasi le cere pentru acela in rugaciune ca si pentru sine. Iar eu stiu pe cineva care, indemnandu-i pe barbatii cei sfinti sa se roage pentru prietenul lui, ii indemna sa se roage mai intai pentru prieten, si abia dupa aceea pentru sine.
Atat de mare lucru este un prieten bun, incat de dragul lui sunt iubite si locurile si vremile (legate de el) [10]. Caci dupa cum corpurile stralucitoare isi lasa lumina [11] sa cada in locurile din apropiere, asa si prietenii isi lasa harul (farmecul) (charis) in locurile in care au fost prezenti [12]. Si adeseori stand fara prieteni in locurile acelea, am lacrimat si am suspinat, aducandu-ne aminte de zilele in care eram (acolo) dimpreuna cu ei.
Nu este cu putinta sa infatisam cu cuvantul cata dulceata este in prezenta prietenilor. Numai cei care au experienta (acestor lucruri) stiu. Iar de la un prieten este cu putinta sa ceri si sa primesti un har (favoare) (charis) [13] fara nici o banuiala (si impovarare)[14]. Cand prietenii ne poruncesc, ca un har (charis) privim (porunca) [15]. Iar cand ezita (sa ne porunceasca) atunci ne mahnim [16]. Nimic nu avem care sa nu fie si a lor. Adeseori, dispretuind toate cele de aici, de dragul lor totusi nu vrem sa plecam de aici. Si decat lumina ne sunt ei mai doriti. Caci, cu adevarat, si decat lumina este mai dorit prietenul. Ma refer la cel adevarat. Si nu te minuna! Caci mai bine pentru noi este sa se stinga soarele decat sa ne lipsim de prieteni. Mai bine este sa petrecem in intuneric decat sa fim tara prieteni. Cum vine asta? Va spun. Multi dintre cei care vad soarele sunt in intuneric [17], pe cand cei care sunt bogati in prieteni nu au necaz [18]. Ma refer la prietenii duhovnicesti care nu cinstesc nimic mai mult decat prietenia. Asa era Pavel care si-ar fi dat cu bucurie sufletul fara sa ceara nimic si l-ar fi zvarlit cu bucurie in gheena. Cu asa dragoste aprinsa trebuie sa iubim.
Vreau sa va dau o pilda de prietenie. Prietenii – desigur prietenii dupa Hristos – trec cu vederea si pe parinti si pe copii. Sa nu-mi spui de cei de acum care, impreuna cu celelalte, au lepadat si acest bun al [prieteniei adevarate]. Gandeste-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credinciosii (simpli). „Sufletul si inima tuturor", zice (Scriptura), „era una; si nici unul nu zicea ca ceva din cele ce le avea este al lui… Si se impartea fiecaruia dupa cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” si „al tau”. Aceasta inseamna prietenie: sa nu socoteasca cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, si cele ale sale sa-i fie straine [19]. Atata grijire sa aiba de sufletul aceluia ca de al sau, si acela din partea sa sa faca dovada aceleiasi dragoste. „Si cum e cu putinta”, ar zice (careva), „sa afli pe unul ca acesta"? intr-adevar, nu e cu putinta, pentru ca nu vrem, caci daca am vrea, este foarte cu putinta. Ca daca nu ar fi fost cu putinta, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atatea despre dragoste.
Mare (lucru) este prietenia! Atat de mare, incat nimeni nu ar putea sa o invete (de la altul), nici nu ar putea vreun cuvant sa o infatiseze, in afara trairii ei [20]. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt ii face pe pagani sa fie inca pagani? [21]. Prietenul nu vrea sa porunceasca, nici sa conduca (archein), ci are bucurie (charis) mai degraba daca este condus si i se porunceste [22]. El vrea mai degraba sa daruiasca (charizomai) decat sa primeasca vreun dar (charis) [23]. Caci el iubeste pe prieten si nu se mai satura de dorirea lui. Asa de mult il iubeste. Nu se desfata asa de mult cand i se face lui bine, ca atunci cand face el bine. Vrea mai degraba ca acela sa fie mai presus decat sa-i fie datornic. Vrea mai degraba ca el sa-i fie datornic aceluia decat sa-l aiba ca datornic [24]. Si vrea sa-i daruiasca, dar nu vrea sa para ca daruieste, ci ca de fapt ii este dator celuilalt.
Cred ca multi dintre voi nu stiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinta sa spun iarasi. (Unul ca acesta) vrea sa faca de la sine o binefacere, dar sa nu para ca o face de la sine, ci ca de fapt (binefacerea) n-ar fi decat o rasplatire datorata celuilalt. Asa a facut si Dumnezeu cu oamenii. Urma sa-L daruiasca pe Fiul Sau pentru noi, insa, ca sa nu para ca ni-L da in dar, ci ca de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam sa i-l dea pe fiul lui ca, facand Avraam ceva mare, sa nu para ca El face ceva mare.[25] Cand nu exista prietenie (iubire) (filia), batjocorim binefacerile (primite), (iar cele pe care le facem), chiar cand sunt mici, le socotim mari si ne laudam cu ele. Insa cand exista dragoste (prietenie), (filia) ascundem binefacerile si vrem ca si cele mari sa se arate mici ca sa nu parem ca il indatoram pe prieten, ci ca noi de fapt suntem datori lui prin aceea ca el ne este dator.
Stiu ca multi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este ca vorbesc despre un lucru care acum se afla in cer [26]. Dupa cum daca vorbeam de vreo planta ce se gaseste in India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvantul (singur) sa o infatiseze, chiar daca as fi spus mii de vorbe, asa si cate le spun acum, le voi spune degeaba, caci nimeni nu le va putea cunoaste, in cer este sadita aceasta planta si are ramuri incarcate nu cu margaritare, ci cu vietuirea virtuoasa cea cu mult mai dulce decat acestea [27].
De ce fel de dulceata vrea sa ne vorbeasca? De cea rusinoasa? Sau de cea cuviincioasa? [28] Nu!Ci dulceata unei prietenii le covarseste pe toate, chiar daca mi-ai vorbi si de cea a mierii. Caci dulceata mierii este trecatoare, prietenia insa niciodata. Fiindca pana ramane prieten, mai mult creste dorirea, si o astfel de dulceata nu are nicicand sat. Chiar decat viata aceasta de acum este mai dulce prietenul. Si, de buna seama, pentru ca multi, dupa sfarsitul prietenilor, nu au mai trait prea mult. Impreuna cu prietenul sufera cineva cu bucurie instrainarea, pe cand fara prieten nu ar vrea nici in tara lui sa locuiasca, impreuna cu prietenul si saracia o putem rabda, iar fara el pana si sanatatea si bogatia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul (pe prieten) il socoteste ca pe sine insusi. Ma sufoc ca nu pot sa va dau un exemplu, caci am inteles ca mult mai mici sunt cele graite decat realitatea [29].
Iar acestea se intampla aici (pe lumea asta). Dar la Dumnezeu atata plata are prietenia, cat nici nu se poate spune. Ne da plata ca sa ne iubim unii pe altii. „Iubeste", zice (Dumnezeu), „si ia si plata", cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru acest lucru (pentru sansa unei prietenii adevarate). „Roaga-te", zice (Dumnezeu), „si primeste si plata", cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru ca cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia si plata", ne zice. „Posteste, si ia si plata! Fii virtuos, si ia si plata", desi tu esti dator cu plata. Dar dupa cum parintii, cand ii fac pe copii sa fie virtuosi, atunci le dau si plata – caci ei se simt datori (fata de copii), caci acestia le fac bucurie (cu vietuirea lor virtuoasa) -, asa si Dumnezeu zice: „Ia plata, de vreme ce ai devenit virtuos. Caci (facand asa), tu veselesti pe Tatal si iti sunt dator cu plata acestei veselii. Pe cand daca esti rau, nu mai fac asa, caci tu il manii pe Cel Ce te-a nascut".
Sa nu maniem pe Dumnezeu, ci sa-L inveselim [30], ca sa avem parte de imparatia cerurilor intru Hristos Domnul nostru. Amin”.
(Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantari despre viata de familie, Editura Invierea, 2005)
