Nicolae Velimirovici s-a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema Filozofija Berklija (Filosofia lui Berkeley), în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe.

În Aprilie 1915, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia, unde, în 1935, a reconstruit cimitirul soldaţilor germani ucişi.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în massă, a replicat spunând următoarele: "Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi..."). Mai târziu, acest "nou Gură de Aur" a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944.
La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dachau, împreună cu Patriarhul sârb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.

După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Episcopul Nicolae face câteva vizite în Sfântul Munte, care îi modelează şi îi preschimbă pentru tot restul vieţii perspectiva şi viaţa duhovnicească. În această perioadă îl cunoaşte la Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon pe Sf. Siluan Athonitul şi îl hirotoneşte în 1930 ierodiacon pe Păr. Sofronie (Saharov); ulterior, după război, în 1952, la Londra, îl încurajează pe acesta să publice scrierile Sfântului Siluan, spunând: "Siluan e mai mare decât toţi ceilalţi sfinţi în dragostea sa! Când citeşti pe toţi ceilalţi, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă aşa ceva cu ceea ce a scris Siluan".

În necrologul dedicat Sf. Siluan, publicat în revista misionară a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria:
"Despre acest minunat monah nu se poate spune decât un singur lucru: era un suflet plin de blândeţe. Nu sunt singurul care să fi simţit această blândeţe, orice pelerin la Sfântul Munte care l-a întâlnit a simţit această blândeţe. Siluan era un bărbat viguros, înalt; avea o barbă neagră mare şi, la prima vedere, înfăţişarea lui nu îl făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoştea.
Dar era de ajuns o singură conversaţie ca să-l iubeşti pe acest om. Vorbea despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu şi îi făcea pe păcătoşi să se judece foarte sever pe ei înşişi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Din toate părţile Sfântului Munte numeroşi monahi alergau la el să-i primească sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari şi Sfântul Savva care vedea în el pe părintele lor duhovnicesc. Şi pentru mine, Părintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simţeam cum rugăciunea lui mă întărea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfântul Munte mă grăbeam să-l vizitez. [...] Cartea vieţii sale e smălţuită toată de mărgăritarele înţelepciunii şi de aurul dragostei. E o carte uriaşă şi nestricăcioasă."

Proslăvirea ca sfânt

La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Sfântul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, "Noul Gură de Aur al Serbiei". Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus de San Francisco, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este "un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)... Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe".

Troparul

Propovăduitor cu limbă de aur al lui Hristos cel înviat,
Pururea călăuzitor al norodului sârb cel de Cruce purtător,
Alăută sunătoare a Sfântului Duh, iubit de monahii ce întru tine se bucură,
Slava şi fala preoţilor, învăţător al pocăinţei, vlădică al tuturor neamurilor,
Dreptar celor din oastea lui Hristos în rugăciunile către Dumnezeu,
Sfinte Nicolae, dascăl al Americii şi slavă a norodului sârb,
Împreună cu toţi sfinţii, roagă pe Unul iubitorul de oameni
Să ne învrednicească de veşnică pace şi bucurie în Împărăţia Sa cea cerească!

____________________________________________

Sursa: eph.md