 Avem de infruntat o mare greutate: noi nu avem deloc experienta smereniei, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, "cine crede ca ii va lumina si invata numai cu vorba pe cei ce n-au gustat aceasta cu lucrul, acela seamana cu un om ce are de gand ca prin cuvinte si pilde sa le arate cum este dulceata mierii celor ce n-au gustat-o in viata lor". "Nici un cuvant nu poate talcui cum este ea. Un singur inscris are comoara aceasta - inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari si fara sfarsit. Inscrisul acesta este: sfanta smerenie".
Ne este greu, aproape cu neputinta, sa vorbim despre smerenie; de aceea, vreau astazi sa vorbesc despre lucrul a carui experienta o avem: despre trufie. "Trufia este lepadare de Dumnezeu, nascocire draceasca", zice Ioan Scararul. "Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc". Asadar, trufia duce in cele din urma la pierderea credintei in Dumnezeu. Cand slava desarta se dezvolta in noi atat de mult incat devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un om aflat in starea aceasta inca mai poate sa se roage, precum vedem din pilda fariseului, in a carui rugaciune se cuprindea defaimarea aproapelui si nerusinata trambitare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames (Lc. 18, 11). Un asemenea om inca se mai roaga lui Dumnezeu, fara sa inteleaga ca este deja in pragul necredintei si al izgonirii ajutorului dumnezeiesc - iar aceasta din urma, impreuna cu nadajduirea in stradania proprie este deja sfarsitul trufiei, "nascocirea draceasca". Daca deschidem scrierile Avvei Dorothei, vom vedea ca el face deosebire intre doua trepte ale trufiei, ce corespund mijlocului si sfarsitului ei asa cum sunt descrise ele de catre loan Scararul. Avva Dorothei scrie: " Trufia cea dintai este atunci cand cineva isi cearta fratele, il osandeste si-l necinsteste ca si cum acela n-ar avea nici o insemnatate, iar el ar fi mai presus de dansul; unul ca acesta, daca nu-si va veni in sine degrab si nu se va sili sa se indrepteze, incetul cu incetul va ajunge si la a doua trufie, asa incat se va trufi si impotriva lui Dumnezeu insusi, punand nevointele si virtutile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca si cum el insusi le-ar fi savarsit, cu priceperea sa si cu stradania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".In continuare, Avva Dorothei arata jalnica stare a unui frate care urma celei dintai trufii, si pe acest exemplu arata trecerea acesteia in cea de-a doua trufie. "Cu adevarat, fratilor, cunosc pe cineva care a ajuns candva in starea aceasta jalnica. La inceput, daca unul dintre frati ii spunea ceva, el ii defaima pe toti si raspundea: "Cine este cutare? Nu este nimeni (vrednic - n.a.), afara de Zosima si cei asemeni lui". Dupa aceea a inceput sa-i osandeasca si pe aceia si sa spuna: "Nu este nimeni (vrednic), afara de Macarie". N-a trecut mult si a inceput sa spuna: "Cine este Macarie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Vasile si de Grigorie". Insa degrab a inceput sa-i osandeasca si pe aceia, zicand: "Cine este Vasile? Si cine este Grigorie? Nu este nimeni (vrednic), afara de Petru si de Pavel". I-am zis: "Cu adevarat, frate, in scurta vreme vei incepe sa-i defaimi si pe acestia". Si, credeti-ma, dupa un timp a inceput sa zica: "Cine este Petru? Si cine este Pavel? Nimeni nu are vreo insemnatate, afara de Sfanta Treime". In cele din urma s-a trufit si asupra lui Dumnezeu insusi, si astfel si-a pierdut mintile. Tocmai de aceea, fratilor, trebuie sa ne nevoim din toate puterile noastre impotriva trufiei celei dintai, ca nu cumva sa cadem putin cate putin in cea de-a doua, adica in trufia desavarsita".Pentru cei ce doresc sa se lupte cu trufia, ne vom opri asupra inceputului trufiei: slava desarta. Care este legatura dintre trufie si slava desarta? Dupa Ioan Scararul, "intre aceste patimi este aceeasi deosebire ca intre fecioras si barbat, intre grau si paine, pentru ca slava desarta t este inceputul, iar trufia este sfarsitul", iar altundeva numeste slava desarta "inainte-mergatoarea trufiei".Ce este, dupa insusirile sale, slava desarta? La infatisare ea este "schimbare a firii" (adica a ceea ce a fost pus in noi de Dumnezeu), "iar dupa soiul sau este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, rapitoare a comorii si a sufletului, odrasla a necredintei, inainte-mergatoare a trufiei, inecare la mal, furnica in arie, care, macar ca este mica, totusi rapeste orice osteneala si orice roada. Furnica asteapta sa se adune graul, iar slava desarta asteapta sa se adune bogatia, pentru ca furnica se bucura ca va fura, iar slava desarta se bucura ca va risipi".Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste, degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca - si nu in largul marii, ci chiar la mal. Dupa cum spun Sfinții părinți. "omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor". Postul celui ce se slaveste in desert ramane fara plata si rugaciunea lui - stearpa, fiindca el face atat una, cat si cealalta pentru a fi laudat de oameni. Nevoitorul ce se slaveste in desert isi aduce singur o indoita vatamare: si trupul si-l istoveste, si nici rasplata nu primeste".Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca "faci pana si cel mai marunt lucru ca sa te vada oamenii" sau ca "omul, daca nu vede langa sine pe nimeni care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte".Care e starea celui ce se slaveste in desert? Slava desarta pune stapanire pe noi atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in orice virtute a noastra. "Tuturor le lumineaza soarele, fara sa faca deosebire, iar slava desarta se bucura de toate virtutile. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc - insa cand dezleg postul ca sa ascund de oameni infranarea mea, iarasi ma slavesc in desert, socotindu-ma intelept. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune, insa si cand ma îmbrac in haine proaste fac acelasi lucru. Incep sa vorbesc - sunt biruit de slava desarta; tac din gura, si iarasi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trepied, un picior tot ramane in sus".Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, trebuie sa aducem ceva impotriva ei, ceva care s-o faca sa piara. Slava desarta este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Daca n-ar fi in noi slava desarta, poate ca sunt multe lucruri pe care nu le-am face, dar pentru slava desarta biruim orice alta patima. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi "blanzi inaintea oamenilor", si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar spune: "in fratele meu este chipul lui Dumnezeu pe care nu trebuie sa-l injosesc", ci pentru ca se tem: "s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine".Iata ce povesteste Ioan Scararul: "Odata, sezand in chilie, am cazut in asemenea trandavire incat aproape ma gandeam sa o parasesc. Au venit insa niste pelerini si mi-au grait, ca unuia care se linisteste, o multime de laude - si gandul trandavirii m-a parasit indata, fiind gonit de slava desarta. M-am minunat cum acest drac turburator se impotriveste tuturor duhurilor".Prin aceasta, Ioan Scararul arata ca nu este patima pe care sa nu o poata birui slava desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat aici patima mai slaba nu este dezradacinata cu totul prin pocainta si prin frica de Dumnezeu ci se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea. Cand vorbim despre slava desarta, trebuie neaparat sa insemnam caile pe care ea se dezvolta in noi. Una dintre aceste cai este multa graire. "Multa graire e tron, pe care slavei desarte ii place sa se arate si sa se dea in spectacol cu multa pompa". Cazand in multa graire, dezvoltam in noi insine slava desarta. Pe langa asta, nu are insemnatate doar ceea ce spun, ci si daca oamenii imi spun multe si mai ales daca ma lauda - si asta dezvolta slava desarta. Slava desarta se nimiceste prin tacere: "Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat - si tacerea gurii barbatului binecredincios va surpa slava desarta".Dupa cum vedem, lupta cu trufia trebuie sa inceapa prin lupta cu slava desarta. In aceasta intreprindere ne ajuta inca un mijloc foarte eficace, si pe acesta ni-l da Domnul: este necinstea, o buna doctorie pentru cel ce se slaveste in desert. "Adeseori Domnul ii tamaduieste de patima lor pe cei ce se slavesc in desert prin necinstirile ce li se intampla."Se poate vorbi de anumite etape ale nimicirii slavei desarte. "Inceputul nimicirii slavei desarte este paza urii si iubirea necinstei, mijlocul e taierea tuturor mestesugirilor pe care le nascoceste slava desarta, iar sfarsitul (daca are sfarsit aceasta prapastie) este a te stradui sa facem inaintea oamenilor, fara a simti nici un necaz, ceea ce ne aduce necinste".1. Inceputul este "paza gurii si iubirea necinstei". Asta inseamna ca trebuie sa ma stradui sa-mi tin gura si sa inteleg, in masura in care pot, ca necinstea imi aduce folos. Trebuie sa ma smeresc singur, dinlauntru, zicand: "ma slavesc in desert, si asa imi trebuie".2. Gandurile de slava desarta ne insotesc in toate si ne pun piedici in orice lucrare, insa noi nu putem incepe nemijlocit lupta cu ele. Orice lupta cu patimile incepe nu cu gandurile, ci cu faptele: la inceput sunt dator sa imi pazesc gura si sa iubesc necinstea, si doar atunci pot trece la treapta de mijloc a nimicirii slavei desarte, care este pazirea gandurilor, taierea lor. 3. Care este sfarsitul acestei lucrari? El sta in a face inaintea oamenilor, fara sa simtim vreun necaz, ceea ce ne aduce necinste. Asta este deja ceva cu totul departe de asezarea noastra sufleteasca, este cununa sporirii, pe care o vedem la nebunii pentru Hristos. "Daca hotarul, insusirea osebitoare si chipul celei mai mari trufii sta in aceea ca omul, de dragul slavei, fatareste virtutile care nu se afla intr-insul, semnul celei mai adanci cugetari smerite este ca omul sa primeasca uneori, de dragul necinstei, vini care nu se gasesc in el. Asa a facut acel cuvios Parinte (Avva Simon) care a luat in maini paine si branza, asa a facut si acel lucrator al curatiei care s-a dezbracat si a strabatut orasul fara urma de patima (Cuviosul Serapion Sindonitul, din Lavsaicon)".Daca hotarul cel mai de pe urma al slavei desarte este atunci cand ne admiram chiar si atunci cand suntem singuri (oratorul care pozeaza in fata oglinzii, gandindu-se la discursul pe care il va tine; artistul care viseaza la tabloul pe care il va picta, zice "uite asa si asa am facut" si isi inchipuie ca deja a facut ceva; femeia care se admira in oglinda cu toate ca n-o vede nimeni), in schimb "semnul desavarsitei lipse de slava desarta este a nu fi furat niciodata de gandul acesteia chiar si atunci cand sunt de fata altii. Daca semnul pierzarii, adica al trufiei, este a te mandri chiar si cu cele mici si neinsemnate, semnul cel mantuitor al smereniei este a cugeta smerit la tine insuti chiar cand ai fapte si insusiri mari".Sfintii Parinti descriu si alte feluri de trufie. Avva Dorothei scrie: "Trufia este lumeasca si calugareasca: trufia lumeasca este atunci cineva se mandreste fata de fratele sau ca este mai bogat sau mai frumos decat el, ori ca poarta haina mai buna decat el, ori ca este de neam mai bun decat el. Asadar, cand vedem ca ne mandrim cu acestea, sau cu faptul ca manastirea noastra este mai mare, sau mai bogata, sau cu obste mai numeroasa, se cuvine sa stim ca ne aflam inca in trufia cea lumeasca.Se intampla si sa ne slavim in desert cu oarecare daruri firesti, unii, de pilda, se slavesc in desert cu faptul ca au glas frumos si canta bine sau ca sunt modesti, lucreaza cu ravna si sunt constiinciosi in ascultare. Iar trufia calugareasca este atunci cand cineva se slaveste in desert cu faptul ca se nevoieste cu privegherea, cu postul, ca este evlavios, are vietuire buna si osarduitoare. Se intampla ca unii sa se si smereasca de dragul slavei desarte. Toate acestea tin de trufia calugareasca. Desi orice trufie trebuie starpita din noi, ne aflam in asa o stare ca nu putem deloc sa nu incercam simtamantul trufiei - iar daca asa stau lucrurile, Sfinții Părinți spun ca este mai bine sa ne mandrim cu darurile duhovnicesti decat cu cele lumesti: "Daca cineva nu reuseste sa nu se mandreasca deloc, macar sa se mandreasca cu sporirea calugareasca, nu cu cea lumeasca". "Cine se mandreste cu darurile firesti, cum ar fi istetimea, maiestria in scriere si vorbire, agerimea mintii si alte insusiri de felul acesta, pe care le dobandim fara osteneala, acela nu va primi nicicand bunatatile mai presus de fire, fiindca cel nevrednic in putin va fi si in mult tot nevrednic si stapanit de slava desarta".De unde si pana unde sa ne mai luptam cu trufia duhovniceasca, daca nici nu avem cu ce sa ne mai trufim... Dar trebuie sa oprim slava desarta lumeasca si sa ne amintim ca cel ce a cazut in robia trufiei lumesti nu poate nadajdui sa sporeasca. Si, indeobste, nu avem de ce sa ne slavim in desert cu nimic, pentru ca nimic nu este al nostru, ci toate sunt dar de la Dumnezeu, si noi insine suntem ziditi tot de Dumnezeu. Este rusinos sa te slavesti in desert cu podoabe straine, si este cea mai mare nebunie sa te mandresti cu darurile dumnezeiesti. Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al tau, ci e faptura lui Dumnezeu."Noi incurcam toate starile acestea - dar trebuie sa incepem prin dezradacinarea slavei desarte, fiindca putem ajunge sa respingem ajutorul dumnezeiesc, precum si face acum lumea. Toate treptele trufiei sunt legate intre ele. Daca bagam la cap faptul ca trufia nimiceste roadele oricarei fapte bune pe care o facem, ca ea este "inecare la mal", ca multi nevoitori n-au facut decat sa-si aduca indoita vatamare datorita slavei desarte, iar Ioan Scararul chiar spune ca "calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si potrivnic", daca luam in serios toate aceste lucruri, vom intelege de ce am pomenit la inceput citatul: "inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc".Trebuie sa ne amintim aceasta intotdeauna, pentru ca suntem inclinati sa ne slavim in desert la orice gest pe care-l facem, ne slavim intotdeauna si in toate. Haideti, deci, sa ne luptam, haideti sa ne amintim ca prin aceasta lupta se incepe smerenia - acea virtute pe care n-o cunoastem deloc si pe care nici macar Ioan Scararul nu poate s-o defineasca. Smerita cugetare este virtute fara nume a sufletului, al carei nume le este cunoscut doar celor ce-au cunoscut-o din propria lor cercare". "Nici un cuvant nu poate talcui cum este ea. Un singur inscris are comoara aceasta - inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari si fara sfarsit. Inscrisul acesta este: sfanta smerenie".Sfantul Serghie Meciov
|
