Aducem la cunoștința binecredincioșilor creștini că duminică, 18 ianuarie a.c. în ajunul Bobotezei, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Vladimir, la Sfânta Mănăstire Ciuflea, va fi adus spre închinare chivotul cu moaștele Sf. Ioan Botezătorul, Sf. M. Mc. Mina, Sf. M. Mc. Haralambie și Sf. Ioan Rusul. Sfințeniile aduse din Grecia vor fi întâmpinate la ora 09.00. Vă invităm cu drag la acest frumos eveniment de suflet pentru a cere împreună mijlocirea Sfinților lui Dumnezeu! ***

             

Sf. Ioan Botezătorul este ultimul dintre prooroci, ultimul dintre cei care au vorbit poporului lui Israel să se pregătească pentru venirea lui Mesia. Iar naşterea acestui ultim prooroc s-a petrecut într-un mod minunat. Părinţii lui au fost Sfinţii Zaharia şi Elisabeta. Amândoi se trăgeau din seminţia lui Levi, adică dintre cei care erau rânduiţi să slujească la templul din Ierusalim, Zaharia făcând parte din ceata preoţească. Vieţuirea acestor doi era deosebită fiind drepţi înaintea lui Dumnezeu umblând fără prihană în toate poruncile şi legile Domnului (Lc. 1,6). Singura lor întristare era aceea că nu aveau copii pentru că erau bătrâni iar Elisabeta era stearpă. Pentru a dobândi un copil de la Dumnezeu aceşti doi sfinţi au făcut rugăciuni îndelungate, rugăciuni care au fost ascultate, căci Arhanghelul Gavriil a fost trimis să îi vestească lui Zaharia că femeia sa, Elisabeta, îi va naşte un fiu. Fiul lui Zaharia este prezentat de înger ca dar al lui Dumnezeu, ca cel care a fost dinainte rânduit spre a fi prooroc şi înainte-mergător al Domnului. Numele acestui prooroc este ales de însuşi Dumnezeu, Ioan însemnând Dumnezeu este milostiv. Pe lângă nume, îngerul îi vesteşte lui Zaharia şi caracterul misiunii fiului său şi gradul de curăţie al vieţuirii lui, fiind o persoană purtătoare de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale. Cuvintele spuse de înger despre Ioan sunt uimitoare şi sublime în acelaşi timp Bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit (Lc.1, 14-17). De aceea Zaharia şi-a exprimat neîncrederea, cerând un semn prin care să fie încredinţat că cele spuse de înger sunt adevărate. Drept răspuns, îngerul i-a spus că va fi mut până se vor împlini cele spuse de el. Fără grai, terminându-şi săptămâna slujbei la templu, preotul s-a întors la casa sa, iar cuvintele îngerului au început să se împlinească unul câte unul. Sfântul Ioan Botezătorul este considerat cel mai mare sihastru şi postitor din câţi au fost vreodată. Viaţa lui aspră pe care a dus-o în pustiul Iordanului, chemarea poporului la mărturisirea păcatelor şi la pocăinţă, vrednicia de a-L boteza pe Domnul Iisus Hristos, mărturisirea adevărului şi însetarea de dreptate care i-a atras şi pedeapsa tăierii capului, toate acestea fac din Sfântul Ioan Proorocul, Înainte-Mergătorul şi Botezătorul, un model de urmat pentru noi, cei care considerăm că cei mai mari oameni sunt sfinţii Bisericii.

Sf. M. Mc. Mina Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi era din Egipt, ostindu-se în cohorta ce se chema Rutalia sub Arghirisc în Cotianiul Frigiei Salutariei. Nesuferind ca să vadă cinstirea cea rătăcită a idolilor, s-a suit în munte şi s-a curăţit pe sine cu postiri şi cu rugăciuni. Şi întărindu-se de ajuns şi aprinzându-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor către Hristos, s-a pogorât din munte şi, stând în mijlocul închinătorilor la idoli, a propovăduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu târsini şi a fost ars de foc şi târât fără milă peste ciulini, de i-a spart trupul, în urma cărora şi-a primit sfârşitul prin sabie. Mergând odată un creştin ca să se închine în biserica acestui Sfânt Mina, a găzduit la o casă de străini; iar stăpânul acelei case, cunoscând că găzduitul avea bani în sânul său, s-a sculat în miezul nopţii şi l-a omorât. Apoi tăindu-l bucăţi le-a pus într-o coşniţă şi a ascuns-o în cămara sa cea mai dinăuntru, aşteptând ca să se facă ziuă. În vreme ce ucigaşul se afla în nevoinţă şi în îngrijorare, cum şi unde şi când să se ducă să ascundă părţile celui ucis, ca să nu-l înţeleagă cineva, iată i s-a arătat lui Sfântul Mina, călare în chip de ostaş şi cercetându-l ce s-a făcut cu străinul care găzduise acolo; iar ucigaşul adeverea că nu ştie nimic. Atunci sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat înăuntrul casei celei mai ascunse şi, aflând coşniţa şi scoţând-o, s-a uitat la ucigaş cu o căutătură grozavă şi sălbatică şi i-a zis: „Cine este acesta?” Iar ucigaşul de frică, fără de glas şi ca un uluit făcându-se, s-a aruncat pe sineşi jalnică cădere la picioarele sfântului. Iar sfântul, punând la loc toate membrele ucisului şi făcând rugăciune, a înviat mortul şi i-a zis lui: „Dă laudă lui Dumnezeu”. Iar mortul, ridicându-se ca din somn şi cugetând cele ce a pătimit de la cel ce-l găzduise şi cum a câştigat viaţa a doua oară, a slăvit pe Dumnezeu; iar mulţimea se închina ostaşului ce se arătase şi care-l înviase. Şi după ce s-a ridicat de jos ucigaşul, a luat sfântul banii de la el şi i-a dat omului pe care-l înviase, zicându-i: „Du-te frate în calea ta. Şi, întorcându-se către ucigaş, l-a bătut precum i se cădea, apoi, sfătuindu-l, şi pe lângă acestea iertând greşeala lui şi făcând rugăciune pentru dânsul, a încălecat calul şi s-a făcut nevăzut. Alt creştin bogat s-a făgăduit să facă sfântului un disc de argint. Deci mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri şi pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celalalt numele său. Şi după ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului se părea mai strălucitor şi mai plăcut, creştinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând de scrierea numelui sfântului. Şi s-a întâmplat să facă călătorie pe mare. Deci pe când cina, a adus sluga la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel nesimţit şi neevlavios creştin mânca din bucatele cele din disc fără sfială şi fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masă, a luat sluga discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile slugii, a căzut în adâncul marii. După aceea sluga înspăimântându-se şi mult temându-se, încă şi cu totul amorţind şi buimăcindu-se, a căzut şi el în mare. Stăpânul său văzând acestea, se tânguia, zicând: „Vai mie, ticălosul! căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut şi sluga. Ci Ţie, Doamne, dau făgăduinţa aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântului Mina, împreună cu celalalt disc şi preţul discului sfântului, ce s-a cufundat în mare”. Deci ieşind din caic, se uita pe ţărmurile mării, aşteptând şi nădăjduind să vadă mort trupul slugii ce-l căuta. Aşadar, acolo unde privea el cu sârguinţă, o, minune!, a văzut pe sluga sa vie ieşind din mare şi ţinând în mâinile sale discul sfântului. Deci văzându-l pe el s-a spăimântat stăpânul şi a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Iar cei ce erau în caic au ieşit toţi afară şi, văzând pe slugă că ţinea în mâini discul, s-au minunat mult şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi-l întrebau cum a scăpat din mare. Iar sluga le povestea, zicând: „Îndată ce am căzut în mare, a venit un om frumos şi alţi doi împreună şi m-au apucat şi, umblând împreună cu mine, ieri şi astăzi am venit până aicea. Şi o femeie oarecare, silita fiind de către oarecine spre amestecare de ruşine, s-a dus la sfântul şi a cerut ajutorul sfântului, care nu a trecut-o cu vederea, căci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevătămată a păzit femeia: acela, legându-şi calul de piciorul său, silea pe femeie. Iar calul, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita faptă, ci şi l-a târât pe el pe pământ, neoprindu-se până ce nu a ajuns la biserica sfântului. Şi acolo cu mare glas necheza, încât pe mulţi oameni i-a făcut să iasă afară şi să vadă. Căci sărbătoare fiind atuncea, mulţime de oameni se adunase la biserică. Deci cel ce a pătimit aceasta, văzând adunarea poporului şi calul său care şi mai mult se sălbăticea, şi simţindu-se fără nici un ajutor de la nimeni, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se ruşineze şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi îndată calul s-a liniştit şi a stat îmblânzit. Iar călăreţul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului şi căzând la pământ se ruga lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit. Un şchiop oarecând şi o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alţii mulţi spre a se vindeca, la miezul nopţii toţi fiind cuprinşi de somn, s-a arătat sfântul şi a zis şchiopului: „Du-te acum când este linişte şi apucă-te de haina femeii mute şi te vei vindeca”; iar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-şi joc oarecum de şchiop şi s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar şchiopul, ruşinându-se, îndată s-a sculat şi a început să fugă. Şi înţelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu. Un evreu oarecare, având prieten pe un creştin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creştin mulţi bani. Lăsând acestuia oarecând o pungă cu cinci sute de monede, cugeta creştinul în inima sa ca să tăgăduiască amanetul, ceea ce a şi făcut prin faptă. Căci venind evreul şi cerându-şi banii după obiceiul lor, creştinul n-a voit să-i dea, zicându-i: „Tu această dată n-ai lăsat nimic la mine; de ce ceri de la mine?” Iar evreul, auzind aceasta fără de nădejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urmă, venindu-şi întru sine, a zis către creştin: „Fiindcă nimeni n-a văzut când ţi-am dat banii, jurământul să dezlege pricina noastră, şi cerea ca prin sfântul să se vădească care este mincinosul”. Deci, cu învoire s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, şi îndată creştinul a făcut jurământ şi susţinea tăgăduirea amanetului. Şi după jurământ, au ieşit amândoi din biserică şi şi-au încălecat caii. Iar calul creştinului mergea cu neorânduială şi se sălbăticea împotriva stăpânului său şi, muşcând zăbala, îngrozea că va pricinui amara moarte călăreţului; şi deodată l-a aruncat jos la pământ, însă nu i-a vătămat trupul, ci şi-a pierdut numai basmaua, împreună cu o cheie şi cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarăşi încălecând, mergea împreună cu evreul, care nesuferind paguba se întristă foarte pe cale şi ofta din adâncul inimii. Atunci creştinul zice către evreu: „O prietene, fiindcă locul acesta este potrivit, să ne pogorâm de pe cai şi să mâncăm pâine”. Iar după ce a început să mănânce, iată după puţin vede creştinul pe sluga sa venind şi ţinând cu o mână punga evreului şi cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa; pe care văzându-le s-a înspăimântat. Şi a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Iar sluga a răspuns: „Un ins oarecare înfricoşător a venit la stăpâna mea şi, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: „Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău”. Şi iată luând-o am venit către tine după poruncă”. Atunci evreul s-a umplut de bucurie şi s-a întors împreună cu creştinul la sfântul. Şi evreul se ruga ca să fie botezat ca cel ce a fost însuşi văzător la acest fel de minune. Iar creştinul cerea să ia iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Deci amândoi primind precum au cerut, unul botezul şi celalalt iertare, s-au întors la ale lor bucurându-se.

Sf. M. Mc. Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreunã cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202. Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a rãspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, cãlãuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armatã Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecãţii, unde el şi-a mãrturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli. În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor sãi, spunând: „Vã mulţumesc, fraţilor, cã mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte sã se uneascã cu veşnicia!” Vãzând cã sfântul rabdã durerile fãrã sã scoatã vreun cuvânt rãu, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tãierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au vãzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lãudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate. Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de torturã, începând sã-l rãneascã pe sfântul martir, când deodatã mâinile i-au cãzut ca secerate de sabie, rãmânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţã pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafã. Luchie l-a implorat pe sfânt sã-l salveze cu rugãciunile sale şi sã se milostiveascã de el, iar martirul în bunãtatea sã s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a cãzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat sã-l boteze. Luchie i-a spus despre cele întâmplate împãratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împãratul a ordonat sã fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împãratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut sã-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rãmas nevãtãmat. La cererea pãgânului împãrat, ca sã-i dovedeascã puterea Dumnezeului sãu, Sf. Haralambie a fãcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânãr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împãratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de douã ori la rând, într-un templu pãgân. Împãratul a mai dat ordin sã-i zdrobeascã sfântului gura cu pietre şi sã-i ardã barba dar sfântul a întors flãcãrile asupra chinuitorilor sãi. Plin de rãutate drãceascã Septimiu Sever împreunã cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrãznind sã-L provoace pe Dumnezeu şi sã-L cheme sã vinã pe pãmânt sã-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşãtor, ridicându-i pe cei doi pãgâni în aer şi nu i-a lãsat pe pãmânt pânã când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi dupã ce şi-a revenit din sperieturã, împãratul a dat din nou ordine sã-l tortureze pe sfânt. În cele din urmã, Sf. Haralambie a fost condamnat la tãierea capului cu sabia. În timpul rugãciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a vãzut pe Mântuitorul şi pe îngerii sãi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu sã aibã grijã de locul unde vor rãmâne moaştele sale, ca acel loc sã nu sufere niciodatã de foame sau boli, sã aibã prosperitate, pace, abundenţã de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc sã fie mântuite. Domnul i-a promis cã o sã-i îndeplineascã dorinţele şi S-a ridicat la cer împreunã cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multã onoare. În hagiografia şi iconografia greacã Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintã ca episcop.
 

Sf. Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion. Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile. Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.” Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul. De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele. Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă. Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine. În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia. Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă. După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere. Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta). Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan. Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin. După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască. În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase. Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea. În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul. Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai. Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon. Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.